Alexandru Lapuşneanul

Alexandru Lapusneanul (1564 – 1569)
de Constantin Negruzzi

NUVELA ALEXANDRU LAPUSNEANUL<< DESCARCA IN FORMAT PDF

Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…!

Iacov Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Stefan Tomsa, care acum cîrmuia tara, dar Alexandru Lapusneanul, dupa înfrîngerea sa în doua rînduri, de ostile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua osti turcesti si se înturna acum sa izgoneasca pre rapitorul Tomsa si sa-si ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldavia, întovarasit de septe mii spahii si de vreo trei mii oaste de strînsura. Însa pe lînga aceste, avea porunci împaratesti catra hanul tatarilor Nogai, ca sa-i deie oricît ajutor de oaste va cere.

Lapusneanul mergea alaturea cu vornicul Bogdan, amîndoi calari pe armasari turcesti si înarmati din cap pana în picioare.

— Ce socoti, Bogdane, zise dupa putina tacere, izbîndi-vom oare?

— Sa nu te îndoiesti, maria-ta, raspunse curtezanul, tara geme subt asuprirea Tomsei. Oastea toata se va supune cum i se va fagadui mai mare simbrie. Boierii, cîti i-au mai lasat vii, numai frica mortii îi mai tine, dar cum vor vedea ca maria-ta vii cu putere, îndata vor alerga si-l vor lasa.

— Sa deie Dumnezeu sa n-aibi nevoie a face ceea ce au facut Mircea-voda la munteni; dar ti-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii nostri, caci am trait cu dînsii.

— Aceasta ramîne la înalta întelepciunea mariei-tale.

Vorbind asa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposira la o dumbrava.

— Doamne, zise un aprod apropiindu-se, niste boieri sosind acum cer voie sa se înfatiseze la maria-ta.

— Vie, raspunse Alexandru.

Curînd intrara sub cortul unde el sedea încungiurat de boierii si capitanii sai, patru boieri, din care doi mai batrîni, iar doi juni. Acestii erau vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarul Spancioc si Stroici.

Apropiindu-se de Alexandru-voda, se închinara pîna la pamînt, fara a-i saruta poala dupa obicei.

— Bine-ati venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi.

— Sa fii m.ta sanatos, raspunsera boierii.

— Am auzit, urma Alexandru, de bîntuirile tarii si am venit s-o mîntui; stiu ca tara m-asteapta cu bucurie.

— Sa nu banuiesti, maria-ta, zise Motoc, tara este linistita si poate ca maria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt; caci asa este obiceiul norodului nostru, sa faca din tîntar armasar. Pentru aceea obstia ne-au trimis pre noi sa-ti spunem ca norodul nu te vrea, nici te iubeste si m.ta sa te întorci înapoi ca…

— Daca voi nu ma vreti, eu va vreau, raspunse Lapusneanul, a caruia ochi scîntiera ca un fulger, si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra. Sa ma-ntorc? Mai degraba-si va întoarce Dunarea cursul îndarapt. A! Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, cum întaleg? [1]

— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi sîntem datori a-ti spune adevarul. Boierii sînt hotarîti a pribegi la unguri, la lesi si la munteni, pe unde au toti rude si prieteni. Vor veni cu osti streine si vai de biata tara cînd vom avea razboaie între noi si poate si mariei-tale nu-i va fi bine, pentru ca domnul Tomsa…

— Ticalos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veverita.

— Au doar nu sînt si eu unsul lui Dumnezeu? au doar nu mi-ati jurat si mie credinta, cînd eram numai stolnicul Petre? Nu m-ati ales voi? Cum au fost obladuirea mea? Ce sînge am varsat? Care s-au întors de la usa mea, fara sa cîstige dreptate si mîngîiere? Si însa, acum nu ma vreti, nu ma iubiti? Ha! ha! ha!

Rîdea; muschii i se suceau în rîsul acesta si ochii lui hojma clipeau.

— Cu voia mariei-tale, zise Stroici, vedem ca mosia [2] noastra a sa cada de isnoava în calcarea pagînilor. Cînd asta negura de turci va prada si va pustii tara, pe ce vei domni maria-ta?

— Si cu ce vei satura lacomia acestor cete de pagîni ce aduci cu maria-ta? adaogi Spancioc.

— Cu averile voastre, nu cu banii taranilor pre care-i jupiti voi. Voi mulgeti laptele tarii, dar au venit vremea sa va mulg si eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceti-va si spuneti celui ce v-au trimis ca sa se fereasca sa nu dau peste el, de nu vrea sa fac din ciolanile lui surle si din pelea lui captuseala dobelor mele.

Boierii iesira mîhniti; Motoc ramase.

— Ce-ai ramas? întreba Lapusneanul.

— Doamne! Doamne! zise Motoc, cazînd în genunchi, nu ne pedepsiti pre noi dupa faradelegile naostre! Ada-ti aminte ca esti pamîntean [3], ada-ti aminte de zisa scripturei si iarta gresitilor tai! Cruta pre biata tara. Doamne! sloboade ostile aceste de pagîni; vina numai cu cîti moldoveni ai pe lînga maria-ta si noi chizesluim ca un fir de par nu se va clati din capul înaltimei-tale; si de-ti vor trebui osti, ne vom înarma noi cu femei si copii, vom radica tara în picioare, vom radica slugile si vecinii nostri. Încredi-te în noi!

— Sa ma-ncred în voi? zise Lapusneanul întelegînd planul lui. Pesemne gîndesti ca eu stiu zicatoarea [4] moldoveneasca: „Lupul parul schimba, iar naravul ba“? Pesemne nu va cunosc eu si pre tine mai vîrtos? Nu stiu, ca fiind mai mare peste ostile mele, cum ai vazut ca m-au biruit, m-ai lasat? Veverita îmi este vechi dusman, dar încai niciodata nu s-au ascuns; Spancioc este înca tînar, în inima lui este iubire de mosie; Îmi place a privi sumetia lui, pre care nu se sileste a o tainui. Stroici este un copil, care nu cunoaste înca pre oameni, nu stie ce este îmbunarea si minciuna; lui i se par ca toate paserile ce zboara se manînca. Dar tu, Motoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toti domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut si pre mine, vei vinde si pre Tomsa; spune-mi, n-as fi natarau de frunte, cand m-as încrede în tine? Eu te iert însa, c-ai îndraznit a crede ca iar ma vei putea însela, si îti fagaduiesc ca sabia mea nu se va mînji în sîngele tau; te voi cruta, caci îmi esti trebuitor, ca sa ma usurezi de blastemurile norodului. Sînt alti trîntori de care trebuie curatit stupul.

Motoc îi saruta mîna, asemenea cînelui care, în loc sa musce, linge mîna care-l bate. El era multamit de fagaduinta ce cîstigase; stia ca Alexandru-voda a sa aiba nevoie de un intrigant precum el. Deputatii erau porunciti de Tomsa, ca neputînd înturna pre Lapusneanul din cale, sa-si urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe si dare de bani, sa mijloceasca mazilia lui. Dar vazînd ca el venea cu însusi învoirea Portii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fara nici o isprava la Tomsa cerura voie sa ramîie a-l întovarasi. Acesta era planul lui Motoc ca sa se poata lipi de Lapusneanul. Voia li se dete.

 

Ai sa dai sama, doamna!…

Tomsa, nesimtindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia si Lapusneanul nu întîlnise nici o împiedicare în drumul sau. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie si nadejde, aducîndu-si aminte de întaia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-si dezvalui urîtul caracter.

Boierii însa tremurau. Ei aveau doua mari cuvinte a fi îngrijiti: stiau ca norodul îi uraste, si pre domn ca nu-i iubeste.

Îndata ce sosise, Lapusneanul porunci sa împle cu lemne toate cetatile Moldaviei, afara de Hotin si le arse, vrînd sa strice prin aceasta azilul nemultamitilor, carii de multe ori, subt adapostul zidurilor acestora, urzeau comploturi si atîtau revolte. Ca sa sece influinta boierilor si sa stîrpeasca scuiburile feudalitatii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni si corumpe pre norod.

Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica plîngere ce i s-arata, capul vinovatului se spînzura în poarta curtii, cu o tidula vestitoare gresalei lui, adevarate sau plasmuite si el nu apuca sa putrezeasca, cînd alt cap îi lua locul.

Nime nu îndraznea a grai împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasa de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniti pentru relele lor fapte, îsi aflasera scapare lînga Alexandru, care, platindu-i bine, îi avea haraziti; iar ostile moldovene, sub capitani creature a lui, le tinea pe margeni; slobozînd însa pre ostasi pe la casele lor, le marginise în putin numar.

Întru o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lunga vorba cu Motoc, care intrase iar în favor si care iesea, dupa ce îi înfatosase planul unei noua contributii. Se parea neastîmparat, vorbea singur si se cunostea ca mediteaza vreo noua moarte, vreo noua dauna, cînd o usa laturalnica deschizîndu-se, lasa sa intre doamna Ruxanda.

La moartea parintelui ei, bunului Petre Rares, care — zice hronica — cu multa jale si mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidita de el, Ruxanda ramasese în frageda vîrsta, sub tuturatul a doi frati mai mari, Ilias si Stefan. Ilias, urmînd în tronul parintelui sau, dupa o scurta si desfrînata domnie, se duce la Constantinopol, unde îmbratosa mahometismul si în locul lui se sui pe tron Stefan. Acesta fu mai rau decît fratele sau; începu a sili pre straini si pre catolici a-si lepada relegea, si multe familii bogate ce se locuisera în tara pribegira din pricina aceasta, aducînd saracie pamîntului si cadere negotului. Boierii care, cei mai multi, era încuscriti cu polonii si cu ungurii, se suparara, si coraspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotarîra pieirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-si pune în lucrare planul, daca desfrînarea lui nu l-ar fi grabit. „Nu haladuia de raul lui nici o jupîneasa, daca era frumoasa,“, zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, cînd se afla la Tutora, nemaiasteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca sa nu-l scape, au taiat frînghiile cortului sub carele el sedea si, dînd navala, l-au ucis.

Acum numai Ruxanda ramasese din familia lui Petru Rares si pre dînsa boierii ucigasi o hotarîsera a fi sotie un oarecarui numit Jolde, pre care ei îl alesesara de domn. Dar Lapusneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui si prinzîndu-l îi taie nasul si-l dete la calugarie; si ca sa traga inimile norodului în care via înca pomenirea lui Rares, se însura si lua el pre fiica lui.

Astfel gingasa Ruxanda ajunsesa a fi parte biruitorului.

Cînd intra în sala, ea era îmbracata cu toata pompa cuvenita unii sotii, fiice si surori de domn.

Peste zobonul [5] de stofa aurita, purta un benisel de felendres [6] albastru blanit cu samur, a caruia mînice atîrnau dinapoi; era încinsa cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salba de multe siruri de margaritar. Slicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb si sprijinit cu o floare mare de smaragde. Parul ei, dupa moda de atuncea, se împartea despletit pe umerii si spatele sale. Figura ei avea acea frumuseta care facea odinioara vestite pre femeile României si care se gaseste rar acum, degenerînd cu amestecul natiilor straine. Ea însa era trista si tînjitoare, ca floarea espusa arsitii soarelui, ce nu are nimica s-o umbreasca. Ea vazuse murind pre parintii sai, privise pre un frate lepadîndu-si relegea si pre celalalt ucis; si mai întai hotarîta de obstie a fi sotia lui Jolde (pre care nici îl stia), acum fusese silita de aceeasi obstie, care dipoza de inima ei far-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-voda, pre care cinstindu-l si supuindu-i-se ca unui barbat, ar fi voit sa-l iubeasca, daca ar fi aflat în el cît de putina simtire omeneasca.

Apropiindu-se, se pleca si-i saruta mîna. Lapusneanul o apuca de mijloc, si radicînd-o ca pre o pana, o puse pe genunchii sai.

— Ce veste, frumoasa mea doamna? zise el sarutînd-o pre frunte; ce pricina te face astazi, cînd nu-i sarbatoare, a-ti lasa fusele? Cine te-au trezit asa de dimineata?

— Lacrimilor jupîneselor vaduve care se varsa la usa mea si care striga rasplatire la domnul Hristos si la sfînta nascatoare, pentru sîngele care versi.

Lapusneanul, posomorîndu-se, desfacu bratele; Ruxanda cazu la picioarele lui.

— O, bunul meu domn! viteazul meu sot! urma ea, destul! Ajunga atîta sînge varsat, atîte vaduvii, atîta sarimani [7] ! Gîndeste ca maria-ta esti prea puternic si ca niste saraci boieri nu-ti pot strica. Ce-ti lipseste mariei-tale! N-ai cu nime razboi; tara este linistita si supusa. Eu, Dumnezeu stie! cît te iubesc! si copiii mariei-tale sînt frumosi si tineri. Judeca ca dupa viata este si moarte si ca maria-ta esti muritor si ai sa dai seama! Pentru ca, cu monastirile nu se rascumpara sîngele, ci mai ales ispitesti si înfrunti pre Dumnezeu, socotind ca facînd biserci îl poti împaca, si…

— Muiere nesocotita! striga Lapusneanul sarind drept în picioare si mîna lui, prin deprindere, se razama pe junghiul [8] din cingatoarea sa; dar îndata, stapînindu-se, se pleca si, radicînd pre Ruxanda de jos:

— Doamna mea! îi zise, sa nu-ti mai scape din gura astfel de vorbe nebune, ca, zau, nu stiu ce se poate întîmpla. Multameste sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a carui hram se praznuieste la biserica ce noi i-am facut la Pîngarati, ca ne-au oprit de a face un pacat, aducîndu-ne aminte ca esti mama copiilor nostri.

— De as sti ca ma vei si omorî, nu pot sa tac. Ieri, cînd voiam sa intru, o jupîneasa cu cinci copii s-au aruncat înaintea radvanului [9] meu si m-au oprit aratîndu-mi un cap tintuit în poartea curtii; „Ai sa dai seama, doamna! îmi zise, ca lasi pre barbatul tau sa ne taie parintii, barbatii si fratii… Uita-te, doamna, acesta-i barbatul meu, tatal copiilor acestora, care au ramas saraci! Uita-te!“ si îmi arata capul sîngeros si capul se uita la mine grozav! Ah! Stapîne! de atunci neîncetat vad capul acela si mi-e tot frica! Nu pot sa ma odihnesc.

— Si ce vrei? întreba Lapusneanul zîmbind.

— Vreau sa nu mai versi sînge, sa încetezi cu omorul, sa nu mai vad capete taiete, sa sare inima din mine.

— Îti fagaduiesc ca de poimîne nu vei mai vedea, raspunse Alexandru-voda; si mîne îti voi da un leac de frica.

— Cum? ce vrei sa zici?

— Mîne vei vedea. Acum, draga doamna, du-te de-ti vezi copiii si cauta de casa cum se cuvine unei bune gospodine si pune la cale sa ne gateasca un ospat, caci mîne dau masa mare boierilor.

Doamna Ruxanda iesi dupa ce iarasi îi saruta mîna.

Barbatul sau o pitrecu pîna la usa.

— Ei! pus-ai toate la cale? întreba el, viind grabnic catra armasul sau, care intrase atunce.

— Tot este gata.

Dar oare vor veni?

— Vor veni.

 

Capul lui Motoc vrem…

De cu seara se facuse de stire tuturor boierilor sa se adune a doua zi, fiind sarbatoare, la mitropolie, unde era sa fie si domnul, ca sa asculte liturghia si apoi sa vie sa prînzeasca la curte. Cînd sosi Alexandru-voda, sfînta slujba începuse si boierii erau toti adunati. Împotriva obiceiului sau, Lapusneanul, în ziua aceea, era îmbracat cu toata pompa domneasca. Purta corona Paleologilor si peste dulama poloneza de catifea rosie, avea cabanita turceasca. Nici o arma nu avea alta decît un mic junghi cu plaselele de aur; iar printre bumbii dulamii se zarea o zea de sîrma. Dupa ce a ascultat sf. slujba, s-a coborît din strana, s-a închinat pe la icoane si, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie si a sarutat moastele sfîntului. Spun ca in minutul acela el era foarte galben la fata si ca racla sfîntului ar fi tresarit. Dupa aceasta, suindu-se iarasi în strana, se înturna catre boieri si zise: „Boieri dumneavoastra! De la venirea mea cu a doua domnie si pîna astazi, am aratat asprime catre multi; m-am aratat cumplit, rau, varsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu stie de nu mi-a parut rau si de nu ma caiesc de aceasta; dar dumneavoastra stiti ca m-a silit numai dorinta de a vedea contenind gîlcevirile si vînzarile unora si altora, care tinteau la rasipa tarii si la peirea mea. Astazi sînt altfel trebile. Boierii si-au venit în cunostiinta; au vazut ca turma nu poate fi fara pastor, pentru ca zice mîntuitorul; „Bate-voi pastorul, si se vor împrastia oile“. Boieri dumneavoastra! Sa traim de acum în pace, iubindu-ne ca niste frati, pentru ca aceasta este una din cele zece porunci: „Sa iubesti pre aproapele tau ca însuti pre tine si sa ne iertam unii pre altii, pentru ca sîntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îsi facu cruce — sa ne ierte noua gresalele, precum iertam si noi gresitilor nostri.“. Sfîrsind aceasta desantata cuvîntare, merse în mijlocul bisaricii si, dupa ce se închina iarasi, se înturna spre norod în fata, în dreapta si în stînga, zicînd:

— Iertati-ma, oameni buni si boieri dumneavoastra!

— Dumnezeu sa te ierte, maria-ta! raspunsera toti, afara de doi juni ce sta gînditori, razamati de un mormînt lînga usa, însa nime nu le-a luat seama. Lapusneanul iesi din biserica, poftind pre boieri sa vie ca sa ospateze împreuna; si încalecînd, se înturna la palat. Toti se împrastiara.

— Cum îti pare? zise unul din boierii care i-am vazut ca nu iertase pre Alexandru-voda.

— Te sfatuiesc sa nu te duci astazi la dînsul la masa, raspunse celalalt; si se amestecara în norod. Acesti erau Spancioc si Stroici. La curte se facuse mare gatire pentru ospatul acesta. Vestea se împrastiase ca domnul se împacase cu boierii si boierii se bucurau de o schimbare ce le da nadejde ca vor putea ocupa iarasi posturi, ca sa adune noua avutii din sudoarea taranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împacarea aceasta nu astepta vreun bine, nici prepunea vreun rau. Norodul se învoia cu obladuirea lui Alexandru-voda; cîrtea numai asupra ministrului sau Motoc, care întrebuinta creditul ce-l avea la domn, spre împilarea gloatei. Caci, desi era necontenite jalobele obstiei pentru jafuirile lui Motoc, Lapusneanul sau nu raspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începura a veni calari, întovarasiti fiestecare de cîte doua-trei slugi. Luau seama însa ca curtea era plina de lefecii înarmati si ca patru tunuri sta îndreptate spre poarta; dar socoteau ca sînt puse pentru a serba, dupa obicei, ceremonia prin salve. Unii poate ca si prepuneau vreo cursa, dar odata intrînd, nu se mai putea înturna: caci portile erau strajuite si pazitorii porunciti a nu lasa sa iasa nime. Adunîndu-se, boierii, 47 la numar, Lapusneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofatul Trotusan si în stînga pre vornicul Motoc. Începura a zice [10] din surle: si bucatele se adusera pe masa. În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese înca moda mîncarilor alese. Cel mai mare ospat se cuprindea în cîteva feluri de bucate. Dupa borsul polonez, veneau mîncari grecesti ferte cu verdeturi, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, si, în sfîrsit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii si servetele erau de filaliu [11] tesute în casa. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile si paharele erau de argint. Pe lînga parete sta asezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobesti si de Cotnar si la spatele fiestecaruia boier dvorea cîte o sluga, care dregea [12]. Toate aceste slugi erau înarmate. În curte, pe lînga doua junci si patru berbeci fripti, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau si beau; boierii mîncau si beau. Acum capetele începusera a se înfierbînta; vinul îsi facea lucrare. Boierii închinau si urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care raspundeau lefeciii prin chiote si tunurile prin bubuit. Acum era aproape a se scula de la masa, cînd Veverita ridica paharul si închinînd zise:
— Sa traiesti întru multi ani, maria-ta! sa stapînesti tara în pace si milostivul Dumnezeu sa te întareasca în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri si a bîntui norodul… N-apuca sa sfîrseasca, caci buzduganul armasului, lovind-l drept în frunte, îl oborî la pamînt.
— A! voi ocarîti pre domnul vostru! striga acesta; la ei, flacai! În minut, toti slujitorii de pe la spatele boierilor, scotînd junghiurile, îi lovira; si alti ostasi, adusi de capitanul de lefecii, intrara si napustira cu sabiile în ei. Cît pentru Lapusneanul el luasa pre Motoc de mîna si se trasesa lînga o fereastra deschisa, de unde privea macelaria ce începuse. El rîdea; iar Motoc, silindu-se a rîde ca sa placa stapînului, simtea parul zburlindu-i-se pe cap si dintii sai clantanind. Si cu adevarat era groaza a privi aceasta scena sîngeroasa. Închipuiasca-si cineva într-o sala de cinci stînjeni lunga si de patru lata, o suta si mai multi oameni ucigasi si hotarîti spre ucidere, calai si osînditi, luptîndu-se, unii cu furia deznadejdei, si altii cu aprinderea betiei. Boierii, neavînd nici o grija, surprinsi misaleste pe din dos, fara arme, cadeau far-a se mai împotrivi. Cei mai batrîni mureau facîndu-si cruce; multi însa din cei mai juni se aparau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se faceau arme în mîna lor; unii, desi raniti, se înclestau cu furie de gîtul ucigasilor si, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau pîn-îi înaduseau. Daca vreunul apuca vreo sabie, îsi vindea scump viata. Multi lefecii perira, dar în sfîrsit nu mai ramasa nici un boier viu. Patruzeci si septe de trupuri zaceau pe parchet! În lupta si trînta aceasta, masa se rasturnase; ulcioarele se sparsesera si vinul amestecat cu sînge facuse o balta pe lespezile salei. Odata cu omorul de sus, începuse uciderea si în curte. Slugile boierilor, vazîndu-se lovite fara veste de soldati, plecara de fuga. Putini care scapara cu viata, apucînd a sari peste ziduri, dasa larma pe la casele boierilor; si invitînd pre alte slugi si oameni boieresti, burzuluisera norodul si tot orasul alergase la poarta curtii, pre care începuse a o taia cu protivire. Gloata se întarîta din mult mai mult. Lapusneanul, pre care îl înstiintase de pornirea norodului, trimise pre armasul sa-i întrebe ce vor si ce cer? Armasul iesi.

— Ei, vornice Motoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am facut bine ca m-am mîntuit de raii acestii si am scapat tara de o asa rîie?

— Maria-ta, ai urmat cu mare întelepciune, raspunse mîrsavul curtezan; eu de mult aveam de gînd sa sfatuiesc pre m.ta la aceasta, dar vad ca întelepciunea mariei-tale au apucat mai nainte si ai facut bine ca i-ai taiat; pentru ca… fiindca… era sa… — Vad ca armasul întîrzie, zise Lapusneanul curmînd pre Motoc, care se învalmasea în vorba. Îmi vine sa poruncesc sa deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoti si dumneata?

— Asa, asa, sa-i împuste cu tunurile; nu-i vreo paguba c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîta boieri. Da, sa-i omare de istov.

— M-asteptam s-aud asemene raspuns, zise cu otarîre Lapusneanul, dar sa vedem întai ce vror. În vremea aceasta, armasul se suise pe poarta curtii si, facînd semn, striga:

— Oameni buni! Maria-sa voda întreaba ce vreti si ce ceriti? si pentru ce ati venit asa cu zurba? Prostimea ramasa cu gura cascata. Ea nu se astepta la asemenea întrebare. Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, si a se întreba unii pe altii ce sa ceara. În sfîrsit începura a striga:

— Sa micsureze dajdiile! — Sa nu ne zapciasca!

— Sa nu ne mai împlineasca! — Sa nu ne mai jafuiasca!

— Am ramas saraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toti Motoc! — Motoc! Motoc! — El ne beleste si ne prada! — El sfatuieste pre voda! Sa moara!

— Motoc sa moara! — Capul lui Motoc vrem! Acest din urma cuvînt, gasind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrica. Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.

— Ce cer? întreba Lapusneanul, vazînd pre armasul intrînd.

— Capul vornicului Motoc, raspunse.

— Cum? Ce? striga acesta sarind ca un om ce calca pe un sarpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei sa suguiesti, dar nu-i vreme de saga. Ce vorbe sînt aceste? Ce sa faca cu capul meu? îti spun ca esti surd; n-ai auzit bine!

— Ba foarte bine, zise Alexandru-voda, asculta singur. Strigarile lor se aud de aici. Într-adevar, ostasii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se catara pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Sa ne deie pe Motoc! Capul lui Motoc vrem!“

— Oh! pacatosul de mine! striga ticalosul. Maica preacurata fecioara, nu ma lasa sa ma prapadesc!… Dar ce le-am facut oamenilor acestora? Nascatoare de Dumnezeu, scapa-ma de primejdia aceasta si ma jur sa fac o biserica, sa postesc cît voi mai ave zile, sa ferec cu argint icoana ta cea facatoare de minuni de la monastirea Neamtului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile într-însii… Sa moara toti! Eu sînt boier mare; ei sînt niste prosti!

— Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sînge rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale, cum ziceai însuti cînd îmi spuneai ca nu ma vrea, nici nu ma iubeste tara. Sînt bucuros ca-ti rasplateste norodul pentru slujba ce mi-ai facut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele [13] si mai pe urma lasîndu-ma si trecînd în partea Tomsii.

— Oh! nenorocitul de mine! striga Motoc smulgîndu-si barba, caci de pe vorbele tiranului întelegea ca nu mai este scapare pentru el. Încai lasati-ma sa ma duc sa-mi pun casa la cale! fie-va mila de jupîneasa si de copilasii mei! lasati-ma sa ma spoveduiesc! Si plîngea, si tipa, si suspina.

— Destul! striga Lapusneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. Ce sa te mai spoveduiesti? Ce-i sa spui duhovnicului? ca esti un tîlhar si un vînzator? Asta o stie toata Moldova. Haide! luati-l de-l dati norodului si-i spuneti ca acest fel plateste Alexandru-voda celor ce prada tara. Îndata armasul si capitanul de lefecii începura a-l tîrî. Ticaitul boier racnea cît putea, vrînd sa se împotriveasca; dar ce puteau batrînile lui mîni împotriva acelor patru brate zdravane care-l trageau! Vrea sa se sprijineasca în picioare, dar se împedeca de trupurile confratilor sai si luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. În sfîrsit puterile îi slabira, si satelitii tiranului, ducîndu-l pe poarta curtii mai mult mort decît viu, îl îmbrîncira în multime. Ticalosul boier cazu în bratele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipala îl facu bucati.

— Iata cum plateste Alexandru-voda la cei ce prada tara! zisera trimisii tiranului.

— Sa traiasca maria-sa voda! raspunse gloata. Si multamindu-se de asta jertfa, se împrastii. În vreme ce nenorocitul Motoc perea acest fel, Lapusneanul porunci sa radice masa si sa strînga tacîmurile; apoi pusa sa rateze capetele ucisilor si trupurile le arunca pe fereastra. Dupa aceea, luînd capetele, le asaza în mijlocul mesii pe încet si cu rînduiala, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt si pe a celor mai mari deasupra, dupa neam si dupa ranguri, pîna ce facu o piramida de patruzeci si septe capatîne, vîrful caria se închia prin capul unui logofat mare. Apoi, spalîndu-se pe mîni, merse la o usa laturalnica, trase zavorul si drugul de lemn care o închidea si intra în apartamentul doamnei. De la începutul tragediei acestia, doamna Ruxanda, nestiind nimic de cele ce se petrecea, era îngrijita. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, caci, dupa obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieseau din apartamentul lor si slujnicele nu puteau risca în mijlocul unei ostimi ce nu cunostea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrazneata, iesind, auzise vorba ca este zurba asupra lui voda si adusese aceasta veste stapînei sale. Buna doamna, temîndu-se de furia norodului, era spariata, si cînd a intrat Alexandru, a gasit-o rugîndu-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lînga dînsa.

— A! striga ea, slava Maicei Domnului ca te vad! Mi-au fost tare frica.

— Pentru aceea, precum ti-am fagaduit, ti-am gatit un leac de frica. Vina cu mine, doamna.

— Dar ce tipete, ce strigari se auzeau?

— Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfada, dar s-au linistit. Zicînd aceste, lua pre Ruxanda de mîna si o aduse în sala. Întru vederea grozavii privelisti, ea slobozi un tipet strasnic si lesina.

— Femeia tot femeie, zise Lapusneanul zîmbind; în loc sa se bucure, ea se sparie. Si luînd-o în brate, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarasi în sala, gasi pre capitanul de lefecii si pre armasul asteptîndu-l.

— Tu pune sa arunce peste zid hoiturile cînilor acestora, iar titvele sa le însire pre zid, zise lefeciului. Iar tu, adresîndu-se catre armas, sa-mi pui mîna pe Spancioc si pe Stroici. Însa Stroici si Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonasii îi ajunsera tocmai cînd treceau hotarul:

— Spuneti celui ce v-au trimis, striga catra ei Spancioc, ca ne vom vedea pîn-a nu muri!

De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…

Patru ani trecusera de la scena aceasta, în vremea carora Alexandru-voda, credincios fagaduintei ce dase doamnei Ruxandei, nu mai taiese nici un boier. Dar pentru ca sa nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenesti, nascoci feluri de schingiuiri.

Scotea ochi, taia mîni, ciuntea si seca pe care avea prepus; însa presupusurile lui erau parelnice, caci nime nu mai cuteza a cîrti cît de putin.

Cu toate aceste, era nelinistit, caci nu putuse pune mîna pe Spancioc si pe Stroici, care sedeau la Camenita, asteptînd si pîndind vreme. Desi avea doi gineri grafi cu mare influinta la Curtea Polonei, era îngrijit de acesti doi boieri, sa nu învite pre poloni, care nu cautau decît pretexte, spre a întra în Moldavia; dar acesti doi români erau prea buni patrioti ca sa nu judece ca razboiul si venirea ostilor straine ar fi fost peirea patriei.

Lapusneanul le scrisese în mai multe rînduri ca sa vie, legîndu-se prin cele mai mari juraminte ca nu le va face nimica, dar ei stiau cît pretuieste juramîntul lui. Ca sa-i privigheze mai de aproape, se muta în cetatea Hotinului, pre care o întari mai cu osabire; însa aici se bolnavi de lîngoare. Boala facu rapezi înaintiri si în curînd tiranul se vazu la usa mormîntului.

În delirul frigurilor, i se parea ca vede toate jertfele cruziei sale, fioroase si amenintatoare, îngrozindu-l si chemîndu-l la judecata Dumnezeului dreptatii. În desert se învîrtea în patul durerii, caci nu putea afla ragaz.

Chemînd pe mitropolitul Teofan, pre episcopi si pre boieri si spuindu-le ca se simte sosit la sfîrsitul vietii, îsi ceru iertare de la toti, umilindu-se; pe urma îi ruga sa le fie mila de fiul sau Bogdan, pre care îl lasa mostean scaunului si sa-l ajute caci, fiind în frageda vîrsta, încungiurat de puternici vrajmasi, nu se va pute apara nici pre sine, nici pre tara, de nu va fi unire între boieri si de nu vor ave dragoste si supunere catra domn.

— Cît pentru mine, urma a zice, de ma voi si ridica din boala aceasta, sînt hotarît a ma duce la calugarire în monastirea Slatina, unde sa ma spasesc, cîte zile îmi va mai lasa Dumnezeu. Deci, va rog, parinti arhierei, de ma veti vedea aproape de moarte, sa ma tundeti calugar…

Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucara si un lesin grozav ca moartea îi îngheta trupul, încît mitropolitul si episcopii, crezînd ca se sfarseste, îl calugarira, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea pan-a nu se face domn.

Dupa aceasta, salutînd pre doamna Ruxanda de regenta în vremea minoritatei fiului ei, proclamara pre Bogdan de domn. Apoi îndata pornira stafete pe la boierii din tara si emigrati si pe la capitanii ostilor.

Abia amurgise cînd Stroici si Spancioc sosira.

Descalecînd pe la gazde, alergara cu pripa la cetate. Cetatea era muta si pustie ca un mormînt de uries. Nu se auzea decit murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoasele ei coaste, sure si goale si strigatul monoton a ostasilor pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu putina mirare neîntîlnind pre nime; în sfîrsit, o sluga le arata camera bolnavului. Voind sa intre, auzira un mare zgomot si se oprira ca sa asculte.

Lapusneanul se trezise din letargia sa.

Deschizînd ochii, vazu doi calugari stînd unul la cap si altul la picioarele sale, neclintiti ca doua statuie de bronz; se uita pe dînsul si se vazu coperit cu o rasa; pe capatîiul sau sta un potcap. Vru sa radice mîna si se împedeca în niste metanii de lîna. I se paru ca viseaza si iarasi închise ochii; dar redeschizîndu-i peste putin, vazu acelesi lucruri, metaniile, potcapul, calugarii.

— Cum te mai simti, frate Paisie? îl întreba unul din monahi, vazîndu-l ca nu doarme.

Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecusera. Sîngele într-însul începu a ferbe si, sculîndu-se pe jumatate:

— Ce pocitanii sînt aceste? striga. A! voi va jucati cu mine! Afara, boaite! Iesiti! ca pre toti va omor! Si cauta o arma pe lînga el, dar negasind decît potcapul îl azvîrli, cu mînie în capul unui calugar.

Întru auzul strigarilor lui, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii, slugile întrara toti în odaie.

Chiar atunci cei doi boieri venisera si sta ascultînd la usa.

— A! voi m-ati calugarit, striga Lapusneanul cu glas ragusat si sparios; gînditi ca veti scapa de mine? Dar sa va iasa din minte! Dumnezeu sau dracul ma va însanatosa, si…

— Nenorocite, nu huli! îl curma mitropolitul; uiti ca esti în ceasul mortii! Gîndeste, pacatosule, ca esti monah; nu mai esti domn! Gîndeste ca prin hulele si strigarile tale sparii pre asta femeie nevinovata si pre acest copil în care razema nadejdea Moldaviei…

— Boaita fatarnica! adaoga bolnavul, zbuciumîndu-se a se scula din pat; taca-ti gura; ca eu, care te-am facut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-ati popit voi, dar de ma voi îndrepta, pre multi am sa popesc si eu! [14] Iar pre cateaua asta voi s-o tai în patru bucati împreuna cu tîncul ei, ca sa nu mai asculte sfatuirile boaitelor si a dusmanilor mei… Minte acela ce zice ca sînt calugar! Eu nu sînt calugar, sînt domn! Sînt Alexandru-voda!… Sariti, flacai! Unde-s voinicii mei?… Dati! dati de tot! Eu va poruncesc. Ucideti-i pre toti… Nici unul sa nu scape. …A! ma-nadus!… Apa! apa! apa! — si cazu rasturnat pe spate, hîrcîind de turbare si de mînie.

Doamna si mitropolitul iesira. La usa îi întîmpinara Stroici si Spancioc.

— Doamna! zise Spancioc apucînd de mîna pe Ruxanda, omul acesta trebuie sa moara numaidecît. Iata un praf, pune-l în bautura lui…

— Otrava! striga ea, înfiorîndu-se.

— Otrava, urma Spancioc. De nu va muri îndata omul acesta, viata mariei-tale si a copilului acestui este în primejdie. Destul a trait tatal si destule a facut. Moara tatal ca sa scape fiul.

O sluga iesi.

— Ce este? întreba doamna.

— Bolnavul s-a trezit si cere apa si pre fiul sau. Mi-au zis sa nu ma duc fara el.

— Oh! vrea sa-l omoare, racni diuoasa muma, strîngînd cu furie copilul la sîn.

— Nu-i vreme de stat în gînduri, doamna, adaogi Spancioc. Ada-ti aminte de doamna lui Stefanita-voda [15] si alege între barbat si între fiiu.

— Ce zici, parinte! zise sarmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lacrîmatori spre mitropolitul.

— Crud si cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu sa te povatuiasca. Iar eu ma duc sa gatesc tot pentru purcederea noastra cu noul nostru domn; si pre cel vechi, Dumnezeu sa-l ierte si sa te ierte si pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se departa.

Ruxanda lua un pahar de argint plin de apa, pre care-l aducea sluga; si apoi, mahinaliceste si silita mai mult de boieri, lasa sa cada otrava în el. Boierii o împinsera în camera bolnavului.

— Ce face? întreba Spancioc pre Stroici, care crapase usa si se uita.

— Întreaba de fiul sau — zice ca vrea sa-l vada — cere de baut — doamna tremura — îi da paharul — nu vre sa-l iaie!…

Spancioc sari si scoase junghiul din cingatoare.

— Ba, îl ia, bea… Sa-ti fie de bine, maria-ta!

Ruxanda iesi tremurînda si galbana si, razemîndu-se de parete:

— Voi sa dati seama înaintea lui Dumnezeu, zise suspinînd, ca voi m-ati facut sa fac acest pacat.

Mitropolitul veni.

— Sa mergem, zise doamnei.

— Dar cine va cauta de nenorocitul acesta?

— Noi, raspunsera boierii.

— Oh! parinte, ce ma facusi sa fac! zise doamna catra mitropolitul si se duse cu el plîngînd.

Amîndoi boierii intrara la bolnav.

Otrava înca nu începuse a-si face lucrarea. Lapusneanul sta întins cu fata în sus, linistit, dar foarte slab. Cînd întrara boierii, el îi privi îndelung si necunoscîndu-i, îi întreba cine sînt si ce voiesc?

— Eu sînt Stroici, raspunse acesta.

— Si eu Spancioc, adaogi celalalt; si aceea ce voim este sa te vedem pîn-a nu muri, cum ti-am fagaduit.

— Oh! vrajmasii mei! suspina Alexandru.

— Eu sînt Spancioc, urma acesta, Spancioc pre care ai vrut sa-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri si care a scapat din ghearile tale! Spancioc, a carui avere ai jafuit-o, lasîndu-i femeia si copiii sa cersatoreasca pe la usile crestinilor.

— Ah! ce foc simt ca ma arde, striga bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece.

— Zi Acum slobozeste, caci ai sa mori. Otrava lucreaza.

— Oh! m-ati otravit, nelegiuitilor! Doamne! fie-ti mila de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu?

— S-au dus si te-au lasat cu noi.

— S-au dus si m-au lasat! m-au lasat cu voi! Oh! omorîti-ma, sa scap de durere! Oh! înjunghe-ma tu, tu esti mai tînar, fie-ti mila! scapa-ma de durerile ce ma sfîsie! înjunghe-ma! zise, înturnîndu-se spre Stroici.

— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngarit a unui tiran ca tine.

Durerile cresteau. Otravitul se zbuciuma în convulsii.

— Oh! striga, îmi arde sufletul! oh! dati-mi apa… dati-mi ceva sa beau!

— Iata, zise Stroici, luînd paharul de argint de pe masa; au ramas drojdiile otravii. Bea si te racoreste.

— Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dintii.

Atunci Stroici îl apuca si-l tinu neclintit; iar Spancioc, scotînd cutitul din teaca, îi desclesta cu vîrful lui dintii si îi turna pe gît otrava ce mai era în fundul paharului.

Lapusneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul si securea ce a sa-l loveasca, voi a se-nturna cu fata spre parete.

— Ce, vrei sa nu ne mai vezi? zisera boierii. Ba, se cade spre osînda ta sa ne privesti; învata a muri, tu care stiai numai a omorî. Si apucîndu-l amîndoi, îl tineau nemiscat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernala si mustrîndu-l.

Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume facea la gura; dintii îi scrîsneau si ochii sai sîngerati se holbasera; o sudoare înghetata, trista a mortii prevestitoare, iesea ca niste nasturi pe obrazul lui. Dupa un chin de jumatate ceas, în sfîrsit, îsi dete duhul în mînile calailor sai.

Acest fel fu sfîrsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sînge în istoria Moldaviei.

La monastirea Slatina, zidita de el, unde e îngropat, se vede si astazi portretul lui si a familiei sale.

————————————————-

Notele autorului

1 Miron Costin (n.a.)
2 Patria (n.a.)
3 Patriot (n.a.)
4 Proverbul (n.a.)
5 O haina lunga deschisa dinainte (n.a.)
6 Catifea (n.a.)
7 Orfani (n.a.)
8 Un cutit a caruia mîner se ascundea în teaca si care slujea spre înjunghierea dusmanului învins. În Frantia se numea miséricorde (n.a.)
9 Un fel de careta asezata pe dricuri (n.a.)
10 A cînta — cuvînt vechi (n.a.)
11 O tesatura foarte subtire (n.a.)
12 Turna vin (n.a.)
13 Vestit general ungur (n.a.)
14 Miron Costin (n.a.)
15 Miron Costin (n.a.)

8 Comments for this entry

1 Trackback or Pingback for this entry

Leave a Reply